Deposedaţii

Deposedaţii

Жанры: Социально-психологическая фантастика

Авторы:

Просмотров: 24

Ursula Le Guin
Deposedaţii

1

Nu era decât un zid. Nu părea important. Construit din pietre nefinisate, lipite superficial cu mortar. Un adult putea cu uşurinţă să arunce o privire de partea cealaltă, chiar şi un copil îl putea escalada. Acolo unde traversa drumul, în loc de poartă, zidul degenera în simplă geometrie, o linie, ideea unui hotar. Doar că ideea era reală. Importantă. De şapte generaţii încoace nu existase nimic mai important pe lume decât zidul cu pricina.

Ca toate zidurile, era ambiguu, cu două feţe. Ceea ce se afla în interiorul său, ori în afara sa, depindea de care parte a zidului te aflai. Privit din exterior, zidul împrejmuia un teren arid de şaizeci de acri numit "Portul Anarres". Pe teren se aflau câteva turnuri de lansare, o platformă de aterizare, trei depozite, un garaj pentru camioane şi un cămin. Căminul avea un aspect durabil, neîngrijit şi jalnic; nu avea nici un fel de spaţiu verde, nu se vedea nici un copil; evident, nu locuia nimeni acolo şi nici nu părea că va locui vreodată pentru prea multă vreme. De fapt, căminul era un local de carantină. Zidul împrejmuia nu numai terenul de aterizare, dar şi navele care soseau din spaţiu, oamenii care veneau cu acestea, lumile din care proveneau şi restul universului. Împrejmuia universul lăsând planeta Anarres liberă în exterior.

Privit de pe partea cealaltă, zidul împrejmuia Anarres. Întreaga planetă se afla în interiorul său, un mare lagăr de concentrare, izolat de alte lumi şi de alţi oameni, în carantină.

Un grup de localnici se îndreptau pe drum către terenul de aterizare, alţii aşteptau pe locul unde drumul străpungea zidul.

Nu de puţine ori oamenii veneau de la Abbenay, oraşul din apropiere, în speranţa că vor zări o nava spaţială, ori pur şi simplu pentru a vedea zidul. În definitiv, era singurul zid de delimitare din lumea lor. Nicăieri nu se vedea vreun anunţ cu "Trecerea oprită!" Mai ales adolescenţii simţeau o atracţie deosebită. Se apropiau de zid. Se aşezau pe el. Vedeau o echipă de lucrători descărcând baloturi de pe camioanele cu şenile în dreptul depozitelor. Sau chiar şi o navă de transport, pe platformă. Acestea soseau de opt ori pe an, fără să ştie nimeni când, cu excepţia oficialilor care lucrau efectiv la rachetodrom, aşa că arunci când spectatorii se dovedeau destul de norocoşi să zărească vreuna, aceştia erau mai întâi cum nu se poate mai emoţionaţi, după care rămâneau acolo unde se aflau, iar nava pe locul ei, de partea cealaltă, un turn negru şi imobil într-o încrengătură de macarale în mişcare. Apoi o femeie se desprindea dintr-unul din grupurile de la depozite şi spunea: "Programul de astăzi s-a terminat, fraţilor". Purta banderola departamentului de apărare, o privelişte la fel de rară ca aceea a unei nave spaţiale. Şi asta era ceva. Dar, deşi vorbea cu blândeţe, tonul ei era categoric. Era chiar comandanta acestei grupe, iar dacă era provocată, avea să fie sprijinită de şefii ei. Şi la urma urmei nu mai era nimic de văzut. Străinii, cei de pe alte tărâmuri, rămâneau ascunşi în navă. Nu ofereau nici un spectacol. Chiar şi pentru grupa de apărare spectacolul era la fel de plictisitor. Uneori comandanta îşi dorea ca cineva să încerce să treacă zidul, ori ca unul dintre astronauţii străini să sară din navă, sau vreun puşti din Abbenay să încerce să se furişeze pentru a o vedea mai bine. Dar aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Niciodată nu se întâmpla nimic. Iar când într-adevăr s-a întâmplat ceva, a prins-o nepregătită.

— Mulţimea de colo vrea nava mea? o întrebă căpitanul navei "Precautul".

Comandanta privi şi văzu că de fapt se adunase o adevărată mulţime în jurul porţii, o sută şi mai bine de oameni. Stăteau acolo, fără să facă nimic, aşa cum aşteptau oamenii în gări trenurile cu alimente în timpul Foametei. Comandanta se simţi cuprinsă de spaimă.

— Nu. Ei… ăăă… protestează, răspunse ea, în iotica ei greoaie, limitată. Protestează… ăăă… ştii tu de ce. Pasagerul?

— Vrei să spui că îl vor pe bastardul ăsta pe care urmează să-l luăm la bord? Pe cine au de gând să oprească, pe el sau pe noi?

Pentru ea, cuvântul "bastard", intraductibil în limba pe care o vorbea, nu însemna nimic; poate că era doar un termen străin pentru poporul ei, dar nu-i plăcuse niciodată sonoritatea acestuia, nici tonul căpitanului, nici măcar căpitanul.

— Puteţi să vă îngrijiţi singuri de voi? întrebă ea pe un ton tăios.

— La dracu! Voi să descărcaţi repede restul de marfă. Şi să mi-l aduceţi pe bastardul ăsta de pasager la bord. Doar n-o să ne facă nouă greutăţi o gloată de odonieni! încheie el, bătând cu palma obiectul pe care îl purta la centură — un obiect metalic, asemănător cu un penis deformat — privind-o de sus pe femeia neînarmată.

Aceasta privi cu răceală obiectul falic, despre care ştia că este o armă.

— Nava va fi descărcată până la ora paisprezece. Ţine-ţi echipajul la bord, în siguranţă. Lansarea la orele paisprezece patruzeci. Dacă ai nevoie de ajutor, lasă mesaj înregistrat la Centrul de control terestru!

Femeia ieşi cu paşi mari înainte ca ofiţerul să-i poată răspunde. Mânia o făcea şi mai categorică în faţa propriei echipe şi a mulţimii.

— Eliberaţi drumul! ordonă ea, apropiindu-se de zid. Vor trece camioane, cineva o să fie accidentat. Faceţi loc!

Bărbaţii şi femeile din mulţime îi aduseră argumente pro şi contra, începură să se certe între ei. Continuau să traverseze drumul, iar unii trecură chiar în interiorul împrejmuirii. Cu toate acestea degajară, mai mult sau mai puţin, locul. Iar dacă femeia nu avea nici un fel de experienţă în manevrarea unei mulţimi, nici ei nu se pricepeau cum să formeze o mulţime. Membri ai unei comunităţi, nu elemente ale unei colec-tivităţi, nu erau mişcaţi de sentimente de masă: câţi oameni, tot atâtea emoţii. Şi nu se aşteptau ca ordinele să fie arbitrare, aşa că nu aveau nici un fel de practică în nerespectarea lor. Lipsa lor de experienţă avea să salveze viaţa pasagerului.

Unii veniseră pentru a ucide un trădător. Alţii, pentru a-l împiedica să plece, ori să-i strige insulte, sau doar să-l privească. Şi toţi aceştia din urmă închiseră calea abia croită a asasinilor. Nici unul nu avea arme de foc, deşi câţiva purtau cuţite. Pentru ei, lupta însemna luptă corp la corp; doreau să-l prindă pe trădător cu propriile lor mâini. Se aşteptau ca acesta să vină sub pază, într-un mijloc de transport. Pe când se străduiau să inspecteze un camion cu alimente şi se certau cu şoferul furios, omul pe care îl căutau a venit pe jos, de-a lungul drumului, neînsoţit. În momentul în care l-au recunoscut, traversase deja jumătate din terenul rachetodromului, urmat îndeaproape de cinci oficiali de la Apărare. Aceia care doreau să-l ucidă recurseră la urmărire (mult prea târziu) şi la aruncatul pietrelor (nu chiar aşa de târziu). Abia-l atinseră pe omul dorit, chiar în clipa în care ajungea la navă, dar o piatră de două livre îl izbi pe unul din gardă în tâmplă, omorându-l pe loc.

Chepengurile navei se închiseră. Militarii din gardă se întoarseră, cărându-şi camaradul ucis. Nu făcură nici un efort de a-i opri pe liderii mulţimii care se apropiau în fugă de navă, deşi comandanta, albă la faţă din cauza şocului şi de furie, îi dădu dracului când ajunseră în dreptul ei, iar aceştia se abătură din drum pentru a o evita. Ajunsă la navă, avangarda mulţimii se risipi şi se opri nehotărâtă. Tăcerea navei, mişcările abrupte ale macaralelor uriaşe, cu aspect scheletic, imaginea stranie a pământului pârjolit, absenţa oricărui element la scară umană îi dezorienta. Explozia unei purjări de abur sau gaz, de la ceva conectat la navă, îi făcu pe câţiva să tresară; neliniştiţi, ridicară privirea spre motoare, imense tuneluri negre deasupra capetelor lor. Undeva, dincolo de terenul de lansare, o sirenă mugi un avertisment. Mai întâi unul, apoi altul, se retraseră către poartă. Nimeni nu-i opri. În zece minute zona era eliberată, mulţimea risipită pe drumul spre Abbenay. Totul arăta de parcă, în definitiv, nu se întâmplase nimic.